adj.
–Referitor la modalitatea de a spune ceva, de pildă
constatând, întrebând, rugând, ordonând etc.–
„Sunt astfel atinse extrem de multe probleme cruciale
ale disciplinei [pragmatică]: forţa ilocuţionară şi condiţiile de
reuşită, clasificarea actelor verbale, implicaturile, presupoziţiile, teoria
relevanţei, teoriile politeţii.“ R.lit. 30 VII 03 p. 14
„Austin defineşte actul locuţionar drept actul de
rostire a unor enunţuri [...] Actele locuţionare se află în strânsă relaţie cu
actele ilocuţionare. Acestea din urmă se caracterizează prin forţa ilocuţionară
– definită drept forţa convenţională cu care este rostit un enunţ şi care
depinde de intenţiile de comunicare ale emiţătorului (promisiune, mulţumire,
felicitare, scuze etc.).“ Obs.cult. 22 VI 04
(din engl. illocutionary [act])
